19 iun. INTERVIU CU VARIANTA MEA DE 18 ANI
V-ați imaginat vreodată cum ar fi să poți călători în timp, să îți cunoști părinții în tinerețe, sau să îți poți revedea propria versiune din adolescență, să poți s-o întrebi despre aspirații și despre felul în care și-ar imagina viața peste de exemplu vreo 10 ani?
Îmi amintesc cu plăcere de fata aceia de 18 ani, într-o lume cu totul alta decât cea în care trăim azi, un copil cu suflet curat care credea cu naivitatea tinereții sale într-un viitor pe care îl merita, ținând cont de școlile pe care urma să le facă, de munca pe care planificase să o realizeze nemijlocit și de aspirațiile și ambiția cu care știa că pornește la drum.
La 18 ani covorul roșu învârtit în sul era așezat în fața pașilor ei, iar cu trecerea fiecărui an al școlii superioare absolvite se mai derula un metru. Tata a ajuns CINEVA datorită circumstanțelor vremii, într-o lume în care puterea clasei muncitoare era pusă pe un piedestal. Numai în acea lume un copil sărac , fiul unui simplu țăran avea șansa să ajungă să facă o școală superioară.
Tata vara muncea pe șantiere, lua banii cu care se întreținea singur la Institutul de Arhitectură ‘’Ion Mincu’’ de la București. Cu aceste eforturi inimaginabile a devenit arhitect. Tata având o formație comunistă a crezut în sloganul : ‘’Ai carte, ai parte!’’, și mie mi s-a insuflat acest lucru cu sfințenie, de parcă ar fi fost un text din Biblie.
Mulți ani am crezut că singura șansă de-a deveni CINEVA este să înveți, asiduu, mult, să fii ascultătoare, să te pregătești zilnic, să știi limbi străine, să fii foarte bun la matematică. Și învățam : de la orele 16.00 după amiaza, până la orele 1.00 noaptea. A doua zi școală, apoi o luam de la capăt. Copilul meu habar n-are cum stăteam eu ore în șir pe scaun învățând, nu își poate imagina cum plângeam când nu voiam să merg la orele particulare de limbă germană și tata cum îmi spunea cu imensa lui experiență de viață : ‘’ Cu cunoștiințele tale de limbă germană îți vei căștiga pâinea !’’
Astăzi din perspectiva a patru decenii de viață care s-au derulat din adolescență până astăzi, nu pot decât să confirm cuvintele înțelepte ale tatălui meu : toată viața mi-am câștigat pâinea datorită faptului că vorbesc foarte bine limba germană, la care s-au adăugat apoi și cunoștiințele de limbă engleză.
Dacă aș fi întrebat-o pe Alena la 18 ani, cum i se va configura viața, cu siguranță că primul lucru la care s-ar fi gândit era cariera în domeniul creației vestimentare, acel domeniu care mi se potrivea ca o mănușă: talentul la desen , moștenit de la părinți, imaginația creativă, interesul pentru creația vestimentară, plus interesul pentru stăpânirea a două limbi de circulație internațională, reprezentau premisele unei cariere de success în acest domeniu.
Alena la 18 ani, credea cu ardoare că într-o zi covorul roșu se va derula în fața pașilor ei și acele rochii superbe pe care ea le desena și le colora, le imagina cu fantezia ei creativă, îi vor aduce într-o zi, faima internațională. Avea tot ce își dorea : talent, ambiție, creativitate, suport financiar și moral din partea celor mai buni părinți din lume și se simțea în stare să materializeze acest vis.
Peste vreo douăzeci de ani de carieră, atelierul de creație pe care fata aceasta naivă de 18 ani și l-a imaginat, s-a realizat la o scară mică, dar pentru început a fost un pas imens în realizarea visului din copilărie.
Colecțiile se produceau pe bandă, ieșeau în lumina reflectoarelor cu idei și piese vestimentare care depășiseră demult spațiul strâmt al orașului de provincie, dar și al țarii. Scena era prea îngustă pentru planurile ei și munca asiduă prea multă și prea valoroasă pentru necesitățile publicului local.
Efortul depășise demult limitele eficienței, începea să înțeleagă că se zbate ca o pasăre care s-a închis singură în colivia sa de aur, a propriilor vise, prea frumoase pentru realitatea sumbră pe care o trăia. Alena la 18 ani a crezut că menirea ei este să creeze, că pentru asta trebuie să facă o școală superioară, chiar și două, că nu poate crea haine fără să știe totul despre realizarea lor tehnică sau despre caracteristicile artistice ale creației ca designer.
Nu a învățat-o nimeni cum să-și organizeze afacerea, cum să se vândă ca designer, sau cum să-și vândă produsul ? Oare mai trebuia făcută o facultate de management, apoi una de marketing, ca mai apoi după o politehnică și o facultate de arte să poți deveni CINEVA în România ? Pe rând visele s-au spulberat, a înțeles că va trebui să muncească din greu toată viața și de nenumărate ori a luat-o de la capăt, practic de la zero.
A trebuit din nou și din nou să demonstreze experiență, știință, putere de muncă, caracter și ținută. De fiecare dată de la zero, din nou și din nou…. Dacă am sta la o cafea cu Alena de 18 ani, aș întreba-o cum își imaginează viața ei de familie?
Deși nu a avut iubiți în liceu, nu s-a arătat nici un coleg interesat să o înconjoare cu atenția lui, dar fata aceasta timidă, plinuță, veșnic nemulțumită de aspectul ei fizic și mereu într-o luptă asiduă cu kilogramele putea să dăruiască multă iubire, doar s-o descopere cineva.
Frumusețea nu s-a arătat în tinerețe, copilul naiv de 18 ani, rățușca cea urâtă, nu știa să se pună în valoare, deși avea o feminitate debordantă și o senzualitate refulată, dar educația, anii mulți în care a stat în camera ei învățând, au ascuns acele sclipiri care ar fi lăsat frumusețea să iasă la iveală.
Faptul că nu era genul acela de fată slabă care mereu atrăgea băieții, îi accentua și mai mult timiditatea. Anii adolescenței au fost obscuri și anii tinereții au continuat la fel. S-a lăsat aleasă, nu a știut să aleagă pentru ea, așa cum o făceau majoritatea domnișoarelor care știau ce vor.
Deși s-au învârtit în jurul ei bărbați, nu a știut să aleagă dintre ei, omul care să o facă fericită. Bărbatul care i-a devenit soț nu i s-a potrivit niciodată. Chiar dacă părinții încercau să-i explice acest lucru, nu a acceptat sfaturile lor și a intrat într-o căsnicie care într-un târziu s-a arătat o greșeală fatală.
Singurul lucru pe care îl știa de atunci, l-a știut și în momentul în care i-a simțit inimioara sub inima ei, a fost faptul că o să-și iubească copilul, așa cum nu a iubit pe nimeni în viața ei. Toate resentimentele legate de căsnicia nereușită dispar în fața copilului care este un dar și o binecuvântare.
După câteva decenii bune de viață în care ai muncit din răsputeri, astăzi câștigi bani atât de puțini încât practic copilul tău este nevoit să lucreze pe lângă facultatea pe care o face, iar o parte bună din cheltuieli este suportată din pensia mamei tale.
În aceste condiții inevitabil mă gândesc la Alena la 18 ani, care a crezut puternic, că ea trebuie să învețe ca să fie CINEVA.
În România de astăzi singurul lucru care primează este banul, dacă nu ai bani ești NIMIC. Nu te mai întreabă nimeni dacă ai ceva în cap, din contra cu cât știi mai mult și ai puterea să vezi realitatea, cu atât ești mai periculos și considerat mai ciudat.
Poate că ar părea trist destinul unui om care a crezut că prin învățătură și muncă poate deveni CINEVA într-o țară în care corupția, mizeria, minciuna, datul din coate și prostia sunt la putere. Dar nici Alena de azi, nici cea de ieri nu ar fi putut să mintă, să dea din coate, să tragă pe sfoară, să fie coruptă sau să-și vândă sufletului diavolului, banului și Puterii.
În toți acești ani, a dormit liniștită și chiar dacă a muncit mereu a stat cu sufletul împăcat, că nu a trecut peste cadavre și nu și-a bătut joc de nimeni. M-aș așeza încet lângă Alena la 18 ani, i-aș lua mânuța în mâinile mele și i-aș spune să facă totul exact așa cum a făcut. I-aș spune să iubească din tot sufletul, chiar dacă niciodată nu a fost iubită.
Aș dezmierda-o și i-aș spune să se bucure pentru copilul ei minunat care valorează de milioane de ori mai mult, decât faima internațională. Aș consola-o că singurătatea nu este un lucru rău, că te poți obișnui cu avantajele ei și cu libertatea de-a face ce îți dorești și când îți dorești.