20 iul. GENERAȚIA CARE S-A BUCURAT DE PRIETENIE
În copilăria mea, vacanțele de vară lungi de câte trei luni, se petreceau cu vizite la bunici și ieșiri cu părinții în câte un circuit în țară sau străinătate, sau un sejur la mare.
Peste vară ni se făcea dor de colegii de școală, care pe an ce trece deveneau prieteni mai apropiați și unii dintre ei, ne însoțeau toată viața.
Septembrie venea mereu cu emoția și bucuria revederii, acea dată de 15 reprezenta nu numai începerea școlii, dar și momentul special al reîntâlnirii cu colegii .
Îmi amintesc cu drag de sentimentele care mă încercau la fiecare început de an școlar și entuziasmul cu care ne întâlneam în curtea școlii, unii schimbați, alții cu câțiva centimetri mai înalți, sau bronzați, care de pe unde ne adunam din nou în băncile școlii.
Noi nu am avut multe posibilități de divertisment, programul televiziunii se limita la vizitele de lucru ale Tovarășului, doar duminica mai aveam șansa să ne delectăm la desene animate, în rest nu aveam nimic altceva decât anturajul prietenilor și lungile ore de joacă pe care le petreceam împreună.
Ne adunam copiii de la mai multe blocuri de pe strada noastră, și ne jucam cu toții ”tupu”, adică denumirea prescurtată a jocului ”de-a v-ați ascunselea” și ”șoarecele si pisica”, ”lapte gros” sau cine știe ce alte bucurii ale copilăriei, care ne țineau în curte până se însera și se întuneca.
Astăzi, foarte rar mai vezi copii în jurul blocului, cei mici sunt însoțiți de părinți și bunici, la locuri special amenajate, iar cei mai măricei preferă să se joace pe calculator , ascunși în camerele lor.
Nu trecea o zi să nu ne alegem cu răni la genunchi și la coate, sau cu julituri de la scoarța copacilor pe care ne urcam.
Odată am căzut de pe gard direct în fund și am avut impresia că m-am rupt în două, dar m-am ridicat nemijlocit și am continuat joaca.
Nu ne era frică să alergăm, să ne ascundem, să ne lovim, să ne julim, să fim murdari, cu praf, cu pământ cu tot ce făcea parte din locul în care ne zbenguiam și bucuram de viață. Mai tot timpul eram singuri: ”generația cu cheia la gât”.
Mâncam ce ne lăsau părinții, ne făceam rapid temele, apoi o zbugheam la joacă cu prietenii. Adolescența ne-a prins încă cu gândul la jocul copilăriei, deși eram conștienți că lucrurile s-au schimbat, fetițele încă erau concentrate să facă hăinuțe pentru păpuși, iar băieții la meciurile de fotbal, cu copiii din vecini.
Încet-încet prietenii de joacă de pe maidan, au fost înlocuiți de colegii de clasă cu care ne înțelegeam din ce în ce mai bine.
Colega mea de bancă din liceu, mi-a devenit cea mai bună prietenă, insoțindu-mă toată viața. Lungile ore de joacă, încet se transformau în discuții de ore, presărate cu destăinuiri și contemplări, cu uitări de sine.
Eram în stare cu prietena mea să stăm ore întregi povestind și discutând, uitând total de foame, învăluite în febra destăinuirilor noastre, de parcă în viața noastră de până atunci, am fi avut trăiri tumultuoase.
Într-o vacanță am stat la ea o săptămână, în timp ce sora ei, însoțită de mama lor, au plecat la admitere la facultate.
Noi am rămas stăpâne pe casă, bineînțeles și tatăl ei era prezent, dar nu ne deranja deloc, în momentele noastre petrecute împreună. Eram atât de absorbite în discuțiile noastre, că am fost în stare să mâncăm toată ziua doar lapte cu pâine cu unt și gem.
După ce am petrecut noi așa o săptămână, într-o fericire și uitare deplină, eu nu mai voiam să plec acasă. Nu există dovezi mai bune ale prieteniei decât această stare de uitare totală, în care te poți afunda în compania celui mai bun prieten.
Dacă astăzi copilul meu mi se destăinuie, spunând că el nu are un prieten apropiat, îl privesc cu compasiune, gandindu-mă cât de norocoasă sunt eu, că am crescut în acele vremuri când prietenia era adevărată și ne-a oferit acei oameni apropiați, de care ne bucurăm și astăzi.
Destinele noastre s-au configurat în așa fel încât viața ne-a unit pe mai multe planuri. Ne-am bucurat, dar am și suferit și plâns împreună, ne-am botezat copii și i-am văzut împreună crescând, am plâns împreună pierzând un prieten drag și un soț devotat familiei sale.
Viața ne va purta în continuare pe un drum comun, unde din când în când ne vom da mâna, sau ne vom sprijini reciproc, trăind destine atât de asemănătoare.
Pentru generația noastră PRIETENIA a fost cea mai prețioasă comoară: o cântam pe o bancă în parc, într-un sunet de chitară, sau în complexul studențesc când se aduna gașca în jurul unui coleg care avea harul să ne încânte cu muzica lui.
O îmbrățișam în momente de grea încercare, când vuia Radio Europa Liberă de sunetele Revoluției. Mulți au căzut alături de prietenii lor sub ploaia de gloanțe, unii au supraviețuit plângându-și o viață, cel mai apropiat tovarăș.
Cu toate acestea , noi nu am contenit să credem în PRIETENIE și s-o slăvim ca pe o avuție neprețuită a destinului nostru, ca o comoară de preț a celor mai frumoase momente de existență, ca un tovarăș care nu ne-a trădat niciodată.
Lumea în care trăim acum este la ani lumină depărtare de anii tinereții noastre, Întâlnirile de liceu sunt un prilej de-a revedea cei mai buni prieteni, iar rețelele de socializare permit șansa de-a ține legătură și cu cei aflați la mare depărtare.
