ÎNTÂLNIREA DE 35 DE ANI – TRANSFUZIE DE ENERGIE JUVENILĂ

ÎNTÂLNIREA DE 35 DE ANI – TRANSFUZIE DE ENERGIE JUVENILĂ

După ce a mai trecut oboseala nopții nedormite, noaptea în care am dansat până la epuizare, până când tălpile au început să mă usture de bășicile cauzate de zbânțuiala continuă, m-am gândit să definesc sentimentele pe care le-am trăit : emoție, afecțiune, bucurie.
Iar dacă ar trebui să spun într-un cuvânt ce a însemnat Întâlnirea de 35 de ani de liceu pentru mine, nu pot să spun decât că a fost o încărcătură de energie, care mă va însoți mult timp de acum înainte. Trei decenii și jumătate au trecut de la momentul solemn care a închis cel mai frumos capitol al vieții noastre: terminarea liceului.
Orice întălnire de liceu ai, fi avut vreodată, ea a însemnat în primul rând conexiunea cu adolescența și copilăria, cu acele amintiri care până în ziua de azi se dovedesc a fi, cea mai prețioasă moștenire, un motiv de sărbătoare și de bucurie.

Nu poți să te pregătești, sau măcar să te gândești că îți vei revedea colegii, fără să fii cuprins de emoție și infinită nostalgie pentru vremuri demult apuse, dar marcante pentru întregul tău destin. Acolo s-au fundamentat cele mai remarcabile și puternice prietenii, s-a creat o punte între destine și unii dintre noi au devenit chiar soț și soție înfruntând până astăzi greutățile vieții, împreună, neclintiți în dragostea și respectul pe care și-l poartă.

Vara a trecut ca o nălucă, de parcă n-ar fi fost defel și toamna s-a dovedit a fi un anotimp pentru depănarea amintirilor și celebrarea triumfului nostru peste timp. Întâlnirea de 35 de ani de la terminarea liceului este o decernare de premii, pentru cei care au ajuns aici și au înfruntat viața cu bune și rele, de acum, motivul cel mai plauzibil pentru invidia colegilor, este privilegiul de-a deveni bunici.
ZIUA CEA MARE a început cu o dimineață rece de septembrie, dar inimile noastre și bucuria revederii au încălzit aerul rece al anotimpului tomnatec. O mână de oameni, 11 la număr din clasa noastră, ne-am adunat în fața liceului la statuia marelui poet național.

Numele lui Eminescu, pe vremea când am terminat noi liceul era un ‘’brand’’, un motiv de fală pentru cei care ne-am câștigat dreptul de-a fi elevii prestigiosului colegiu. Cu toții am fost vreo 60-70 de oameni, împreună cu colegii din alte clase și revederea cu cei cu care am fost chiar și colegi de grădiniță, a deschis lungul șir al îmbrățișărilor.

Clădirea a rămas aceeași, dar în afară de asta, totul, chiar și noi suntem dintr-un alt film, reprezentanți ai unei ere în care prieteniile erau cam tot ce aveam mai de preț și discuțiile și timpul petrecut cu colegii era cel mai important, poate de asta chiar dacă trăim la distanțe mari unii de alții, există o punte sufletească care ne leagă pentru totdeauna.
A sunat clopoțelul și încolonați am pășit cu emoție pe poarta liceului. Nu poți să-ți stăpânești lacrimile, când urcând scările pe care odinioară de atâtea ori ai alergat, te întâmpină copii cu flori în mână, cântând Gaudeamus, construind cu brațele lor întinse, un tunel viu al amintirilor și frumuseții copilăriei.
Sala festivă, care de atâtea ori ne-a adunat , a fost cea care ne-a primit și în această zi de sărbătoare în care aniversăm 35 de ani, decând am părăsit băncile liceului, pentru a pune primele fundamente ale carierei noastre, ca ingineri, economiști, profesori, informaticieni, medici, intelectuali care nu s-au mulțumit cu puțin, din vastul tărâm al cunoașterii.

Dintre dragii noștri profesori doar două doamne profesoare au fost prezente și în ciuda bătrâneții și a posibilelor boli, ne-au întâmpinat cu nostalgie pentru frumoșii ani în care ne-au călăuzit pașii.

Mulți dintre dascălii noștri, au trecut în neființă și pentru ei și colegii noștri care nu mai sunt în viață, am păstrat un moment de reculegere, recunoscători fiind pentru faptul că suntem acolo, alături de cei mai buni prieteni. Amintirile m-au năpădit, atmosfera era la fel de veselă și plină de umor, ca în zilele bune în care colegii noștri erau mereu puși pe șotii.
Și de data aceasta s-a întâmplat la fel, cu același umor, cu glumele care nu s-au schimbat în decursul celor 35 de ani care au trecut peste noi. Nu ne-am putut stăpâni râsul, nu am contenit cu poveștile și glumele, bucuria revederii era mai puternică decât capacitatea de-a face liniște și de-a asculta discursul noii directoare a liceului, o cucoană care savura momentul în care își contempla vocea.
După momentul festiv marcat la liceu, fiecare dintre clase s-a retras la o cafea, să depănăm în cadru restrâns bucuria revederii, s-au spus bancuri, s-au depănat amintiri, am râs și am savurat bucuria de-a ne avea alături, cu gândul la petrecerea de seară care ne va aduce și mai aproape.
Pensiunea la care a avut loc petrecerea, a creat o atmosferă deosebit de plăcută și elegantă pentru evenimentul nostru: mâncare bună, muzică și veche și nouă, pe gustul tuturor și pentru satisfacerea tuturor cerințelor.
Lumea se încălzea cam greu, sau poate poveștile și discuțiile aprinse cu colegii, îi lăsau cam greu pe unii să se ridice de pe scaune, dar la un moment dat gheața s-a spart și ringul de dans s-a umplut cu cei dornici să-și consume energiile.
Nu mai simțeam oboseala, pare o minune faptul că nu mai puteam să stau pe scaun, ne zbenguiam în ritmul muzicii și când a explodat muzica rock, amintirea tinereții i-a făcut pe colegii cei mai subțirei să sară, să alerge, să-și consume energia până la epuizare. Îi priveam cu admirație și cu recunoștiință că și după 5 decenii de viață avem vitalitatea aceasta.

Am primit enorm de multă afecțiune de la foștii colegi atât bărbați cât și femei și toată această energie pozitivă o voi înmagazina în suflet, luând câte puțin din ea, în momentele când mă voi simți singură.

Sentimentul care mă încerca, cât timp eram înconjurată de colegii mei și ne bucuram de această seară minunată, a fost că ținând cont de vârsta la care suntem, ar trebui să ne revedem în fiecare an, simțeam nevoia pentru acest lucru.
Am apucat să vorbesc cu prietenele mele care sunt plecate din oraș, s-au stabilit la București, sau au venit pentru acest eveniment chiar din Germania și a fost o plăcere deosebită să vorbim, sau cu foști colegi cu care am avut aventuri amoroase în tinerețe.

Momentul revederii a fost o bucurie imensă și pentru că toți eram egali în acea seară, în acel moment, nu m-a oprit nimic să-mi arăt afecțiunea și admirația pentru unii colegi deosebiți.

Oameni temerari care conduc grupe de copii și tineri pe munte, în condiții grele, în Alpi si Dolomiți, adevărați sportivi cu o condiție fizică de invidiat și cu o ambiție și putere de caracter de admirat.
Doctorițe care prin munca lor salvează zilnic sute de vieți prin diagnosticarea corectă a cancerului de sân, femei superbe de o modestie proverbială, valori ale feminității și a profesionalismului.

Sunt recunoscătoare colegilor și colegelor noastre care s-au zbătut pentru organizarea evenimentului și în ciuda faptului că mulți colegi au renunțat în ultimul moment, nu s-au lăsat și au continuat să muncească pentru reușita lui.

Și a fost un eveniment reușit, un moment la care mă voi gândi mereu cu dragoste și emoție, în special pentru afecțiunea și prețuirea pe care am simțit-o de la colegi. Să dea D-zeu să ne revedem sănătoși, de fiecare dată când vom avea ocazia. Să dea D-zeu să mai avem ocazia să fim alături la multe Întâlniri de acum înainte.
Sunt mândră de toți colegii mei, care simbolizează o eră apusă, dar încă deosebit de valoroasă, oameni care reprezintă astăzi, crema intelectualității românești.