05 oct. CUM A DEVENIT EȘECUL, UN BUN PRIETEN ȘI SFĂTUITOR PENTRU MINE?
Sunt singură la părinți, mama a rămas însărcinată abia după 5 ani de căsnicie, ajutată de tratamente hormonale și vizite la Sovata. Își pierduse cu totul speranța, când în sfârșit am apărut eu, o mogăldeață de fată, care, cu toate că, cântărea doar 2,7 kg , nu voia să mănânce.
Făceam greva foamei și dormeam cât era ziua de lungă, nu prezentam niciun interes pentru această lume, așa că mama disperată a fugit cu mine la medicul pediatru, crezând că am să mor de inaniție. Imaginea mea de astăzi nu aduce deloc cu cea a bebelușul subnutrit, cura cu vitamine a doctoriței care m-a tratat, a adus rezultatul scontat.
Ținând cont de istoricul meu, descris mai sus, mama a devenit cea mai grijulie ființă de pe fața pământului, copilăria mea s-a derulat printre atenționări exagerate și dorința disperată de-a mă apăra de cea mai mică adiere de vânt. Datorită grijii continue a părinților , mi s-a inoculat frica de eșec : “-Nu te urca acolo, ai să cazi ! Ai grijă să nu te lovești ! Nu e voie acolo că te rănești !”
Copilăria a fost cea care a marcat relația mea cu eșecul, dar și mai mult cu frica, astfel că am devenit un copil foarte circumspect și atent, speriat de umbra lui, timorat de faptul că în orice moment s-ar fi putut întâmpla ceva nefast.Pe lângă cupola de sticlă pe care părinții încercau s-o construiască în jurul meu, pentru a mă apăra de ploaie și de vânt, se adăuga și moștenirea mea genetică și anume tendința exagerată spre îngrășare, care m-a făcut un copil supraponderal copleșit de complexe.
Toate aceste aspecte care au contribuit la tabloul general al adolescenței mele, au transformat ‘’eșecul’’ într-o tragedie, în sfârșitul lumii și capătul Universului, declanșând depresii puternice și stări de anxietate și tristețe adâncă, din care nu ieșeam cu lunile, afundându-mă din ce în ce mai tare.
Pentru că am fost un copil foarte silitor și ambițios, cu rezultate bune la învățătură, planul pe care am cunoscut pentru prima dată eșecul , a fost cel sentimental, cu micile crize ale adolescenței, cu care se confruntau majoritatea copiilor în această perioadă de viață. Colegele mele erau subțirele, atrăgeau atenția băieților, eu cu kilogramele mele în plus,care m-au însoțit toată viața și mi-au otrăvit zilele, zilnic sufeream câte un eșec sentimental, respinsă fiind de majoritatea băieților.
Ajunsesem să cred, că aceasta este normalitatea, că eu niciodată nu voi avea pe nimeni care să se simtă atras de mine și suferințele continue în ce privește respingerile m-au antrenat sentimental. La un moment dat eram chiar convinsă că eu nu voi avea pe nimeni și chiar resemnată, acceptând această realitate.
În tinerețe și la maturitate am înțeles că eșecul se poate manifesta pe mai multe planuri și abia acum am văzut că el poate fi chiar usturător și al dracu de demoralizator, dacă nu ai puterea să te detașezi, să te privești din exterior și să te vindeci.
Eșecul este depășit și prelucrat atunci când ești în stare să o iei de la capăt, de la momentul ‘’0’’. Și aceasta este morala genială pe care ne-o oferă, aceasta este învățătură pe care o primim de fiecare dată când viața ne izbește puternic peste față. Fiecare eșec este dovada unei greșeli, a modului în care ai procedat într-o situație bazându-te pe lipsa de experiență și pe lacunele de cunoștiințe în domeniul respectiv.
Indiferent că este personal, profesional sau sentimental, eșecul întotdeauna vine cu o taxă usturătoare de școlarizare. Eșecul personal l-am cunoscut după un efort supraomenesc, când am slăbit 55 de kg și am devenit un om radical schimbat, dar nu am avut puterea să păstrez rezultatul fenomenal pe care-l obținusem cu sacrificii fizice și materiale imense.
Practic mi-am bătut joc de mine însumi și asta nu odată ci de două ori chiar. Am șters cu buretele tot efortul depus, banii investiți în abonamente la sală și antrenori personali, m-am dezamăgit singură, nefiind în stare să continui să mă înfometez.
Concluzia dureroasă pe care am tras-o din eșecul personal al curelor și programelor de slăbire, a fost faptul că tot ce este exagerat dăunează organismului, că înfometarea nu este o soluție, că nu ai voie să duci la extreme nimic, că trebuie să te iubești și să fii înțelegătoare cu propria persoană și că nimic ce duce la epuizare nu îți va oferi rezultate durabile în timp.
Organismul nostru are nevoie de toți nutrienții și de multă răbdare, slăbitul rapid nu va fi niciodată benefic și nici durabil. Pot să spun că, eșecul celor două încercări și reîngrășări repetate, m-a dărâmat pentru o perioadă.
Eu, luptătoarea, cea care am fost în stare să nu mănânc doi ani de zile pâine, nu mâncam dulciuri și făceam antrenamente zilnice la sală, am căzut în extrema cealaltă, mâncând dulciuri la refuz, închisă în casă lingându-mi rănile și condamnată la autoizolare.
Dar rațiunea acolo unde există, nu se lasă bătută cu una cu două și partea mea care încă era în stare să gândească, a tras semnalul de alarmă, undeva la al 13-lea ceas. Poate că a fost mai degrabă instinctul de conservare. Oricum și de data asta eșecul a fost cel care mi-a deschis ochii și mi-a servit sfaturile necesare unui stil de viață sănătos și a unei atitudini înțelepte față de alimentație și mișcare.
Nici eșecul sentimental nu a fost mai puțin dureros, divorțul petrecut la vârsta cea mai critică a unei femei, la 45 de ani, a fost încheierea unei căsnicii, care din partea mea s-a născut din dragoste și infinită naivitate. Fata aceea care în adolescență, datorită eșecurilor avute cu băieții din clasă, s-a lămurit că trebuie să-și găsească împlinirea în altă parte, ar fi trebuit să mă consilieze.
Mulți ani de zile, din păcate nu am înțeles nimic din relațiile toxice în care m-am afundat după divorț, permițând unor oameni mediocrii să-mi provoace suferință și să îmi anuleze respectul de sine.
Cu toate acestea am înțeles că tot ce mi se întâmplă este parte a formării mele, este taxa de școlarizare pe care trebuie s-o plătesc, pentru a pricepe în sfârșit, că fericirea mea nu depinde de alții și că niciodată nu trebuie să ne sprijinim pe un partener de sex opus ca să atingem împlinirea.
Eșecul tuturor relațiilor avute, m-a învățat să mă apreciez ca om, să îmi iubesc și mai mult familia restrânsă și să mă respect atât de mult, încât să nu-i mai permit nimănui să mă facă să cred că valorez mai puțin decât altele. Și de data aceasta eșecul a fost benefic și nu a reușit să mă dărâme, din contra am învățat să iubesc avantajele singurătății.
Am desenat decând mă știu și dorința de-a deveni designer vestimentar, a fost poate cea mai vie amintire a copilăriei. Eu mereu am creat haine pentru zâne, apoi pentru doamne și domnișoare și mă visam pe cele mai mari podiumuri ale modei.
O variantă în miniatură, a visului copilăriei am reușit să realizez, când mi-am încropit propriul atelier de creație, fiind un pas uriaș al carierei mele, alături de faptul că pe lângă pregătirea de inginer textilist, am reușit să termin și Artele Vizuale, secția design-vestimentar.
Totul părea să prindă fond și formă, realizam colecții pe bandă rulantă, făcând sacrificii financiare și personale pentru idealul urmărit și nimic nu părea să fie prea greu în a-mi realiza visul. Apoi am înțeles că nu m-am născut în locul potrivit, că efortul niciodată nu va fi răsplătit , că tot ce mi-am dorit atât de mult a fost defapt o iluzie.
Aventura aceasta s-a soldat cu un eșec financiar și profesional și abia am reușit să salvez ce mai putea fi salvat și să mă aduc din nou pe linia de plutire. Am înțeles atunci importanța profesiei mele de inginer, care mi-a plătit facturile, restanțele și datoriile și m-a adus la un nou start.
Am mai învățat un lucru : toată lumea crede în România, că cei care muncesc din pasiune, nu trebuie renumerati, ei se bucură că pot să lucreze și nu mai au nevoie să-și plătească facturile. Din amorul artei nu poți să trăiești și nici nu poți visa la nesfârșit până când viața trece pe lângă tine cu viteza luminii.
