DIFERITELE STRATURI ALE IUBIRII

DIFERITELE STRATURI ALE IUBIRII

Într-o viață de om avem ocazia să cunoaștem iubirea sub forme atât de diferite și acestea precum niște straturi de aluviuni, se depun pe suflet, strălucind în nuanțe diferite de culori, într-o adevărată încântare cromatică a ființei.
Dar nu vorbesc aici de dragostea dintre mamă și copilul ei, sau iubirea purtată părinților sau fraților noștri. Straturile iubirii dintre un bărbat și o femeie, sunt cele mai frumoase expresii de culoare, trecând de la nuanțele vii ale patimii și dorinței carnale, străbătând curcubeul, până la tonurile reci ale indiferenței.
În câte moduri am cunoscut iubirea ? În câte feluri am descoperit sentimentul care ne-a sfâșiat, sau bucurat inima, apoi s-a stins, de parcă nu ar fi existat niciodată ?

Cu fiecare persoană care te-a răscolit ai explorat o altă față și formă a sentimentului, ceea ce ai experimentat, a fost mereu ceva nou. Din această cauză căutăm cu înfrigurare iubirea, indiferent de vârstă, stare civilă, statut social sau material.

Dacă lipsește, vom tânji disperați după ea, fără oprire, o vom vâna și vom alerga mistuiți de dor, până o atingem, apoi nu vom știi cum s-o prețuim și s-o păstrăm.
De câte ori ai avut senzația în viață că ai atins sensul vieții și în sfârșit ești în siguranță ? Sau dimpotrivă, de câte ori ai fost deznădăjduit, ca un câine fără stăpân, singur și hăituit de problemele cu care te confruntai și nu aveai pe nimeni să-ți întindă o mână, sau să te înconjoare cu o îmbrățișare ?

În tinerețe iubirea de un roșu aprins, aproape vișiniu, era ca o flamură care atrăgea privirile și lumea știa că ești îndrăgostit. Aveai impresia că ai cunoscut iubirea vieții tale și un singur lucru îți doreai : să fiți doar voi, amândoi, cu buzele lipite într-un sărut fierbinte, să trăiți respirând în tandem, într-o unică îmbrățișare și fiecare clipă ce nu se petrecea împreună, avea un sens pierdut.

Atunci credeai cu putere că e pentru totdeauna, că numai în ochii lui poți vedea primăvara, prin plămânii lui respira aerul, care te ține în viață.
Nu înțelegeai de ce nu puteți fi o infinitate același trup, nu pricepeai ce e cu momentele în care nu stați lipiți unul de celălalt și gândul tău era mereu la el, fără să te poți desprinde, ca într-o fatală și dulce dependență, ce te anula pe tine ca personalitate, dar nu-ți păsa decât de el.
Erai a lui, era al tău și tot ce exista în afara acestui legământ, nu avea valoare, nici importanță, lumea din jur, părea să existe, atât de departe. Apoi au venit nuanțele cenușii, prăfuite, griurile destinelor voastre, muncite de timp, de griji, de lupta continuă cu viața și totul s-a deformat, devenind grotesc și străin.

Ai fi vrut să stai mai mult în preajma colegului tău de muncă, pentru care începeai să simți trăiri fierbinți și îți creștea în suflet dragostea refulată, vinovată, plină de regrete și rușinea de-a comite în vise, un adulter în nopțile tale cu incitantele experiențe erotice purpurii.

Într-o atmosferă de mov aubergine, te iubeai cu el, cu trupurile contorsionate de dorință și senzualitate, tremurând de atingerea atât de dragă a ființei, pe care ai s-o iubești până la sfârșitul vieții , deși nu a fost al tău niciodată.
Nici el nu putea să stea acasă cu nevasta și copiii, prefera să se lipească de tine, să se cuibărească aproape și comunicați șoptind, căci tot ce vă înconjura era pătruns de esența sacră liliachie, a iubirii voastre imposibile. Locul de muncă devenise altarul iubirii platonice dintre doi oameni, care au avut cele mai puternice sentimente de atracție, fără să le fi eliberat vreodată.
Dar iubirea va transcede într-o altă dimensiune, în zorii unei zile fatidice. Atâta timp cât munca vă unea, niciodată nu v-ați simțit singuri. Doar moartea ne desparte și totul s-a închis în hăul negru, de unde nu există întoarcere.
Ai plâns și corpul ți s-a zguduit în spasmele neputinței, nu ți-a mai rămas doar amintirea bărbatului fin, discret și modest, care trezea stoluri de fluturi nebuni, ce-ți invadau stomacul și corpul amorțit și plictisit prindea viață, doar când îi simțeai parfumul, sau îi savurai atingerea, mușcându-ți buzele într-o excitație refulată.
Apoi au urmat tonurile reci în nuanțe de verde și albastru ale unei despărțiri inevitabile, deși tu mai simțeai atracția și apartenența portocalie. Într-un contrast complementar de portocaliu-albastru s-a terminat aceea iubire ce a durat douăzeci de ani, dar tu o credeai pe viață.
Dar ea s-a stins în griuri colorate. Indiferența s-a lăsat ca o ceață de octombrie, prin tonurile ei de gri, plutind între hăul întunecat al lipsei de sentimente și albul imaculat al dorinței disperate de-a iubi din nou.

Te-ai aruncat într-o vâltoare de roșu carmin, de galben-portocaliu și roșu-sângeriu, purtată pe sedimentele unor iubiri mincinoase, perfide și interesate, unde aveai rolul să pierzi, cu cât te afundai mai mult în mâlul lipicios al unor relații din start eșuate.

Sexualitatea trona în culoarea ei de grena aprins, ca o matroană care pune stăpânire pe simțuri și ți se va spune clar că nu ai dreptul să aspiri la iubire : ‘’ ești o sclavă sexuală, bună de folosit și consumat, să nu visezi măcar că ar vrea cineva, mai mult de la tine’’.
Te resemnezi în tonuri de indigo. Iubești această culoare pentru că îți aduce liniștea sufletului și după nuanțele grele de antracit ale umilinței, în care ai fost desființată ca femeie și ți s-a luat și ultima brumă de mândrie aurie, te vei relaxa sub influența lipsei de sentimente de un bleu ciel, argintiu.

Din femeia senzuală, ce se aprindea la cea mai fină atingere, vei deveni o Crăiasă a Zăpezilor și îți va îngheța încet sufletul, pe care nu mai vrei să-l dăruiești nimănui.

Înveți regulile acestei lumi a singurătății, culegând laurii plăcerii senzuale care te duce din nou în universul carmin al plăcerii: ‘’ Bucură-te de plăcere, până când ești dorită ! ‘’ – îți sâsâie Diavolul în ureche și tu te arunci în vârtejul jocului, jucându-l până la capăt, de parcă te-ai fi născut pentru asta.
Ai parcurs catalogul cromatic al sentimentelor și codurile durerii, plăcerii, bucuriei și al extazului care te-au animat la fiecare experiență trăită, sau imprimat adânc în ADN-ul ființei tale și de acum, fiecare durere provoacă senzații cromatice noi. Cu mine începe sau se termină iubirea, o trăiesc sau nu, o vreau sau o alung, depinde doar de mine.

Am învățat să plutesc în universul diversificat al tonurilor de gri și nu mă mai cramponez de acuratețea culorilor și de extremele scalei. Nu vreau pigmenți puri ! Vreau diversitate, o provocare cromatică, în care accept și combinații inedite, pe care nu le-am construit sau probat până acum.

E un Jumanji, în care stabilesc eu regulile și aleg personajele, pe care le voi schimba după bunul plac. Mă simt ca Dorothy… sub curcubeul sentimentelor , dar calea spre fericire nu se află în iubirile noastre trecute sau viitoare, sau în amorul pierdut.
Fericirea se află în tine, pe norișorul acela rozaliu care se lasă peste tine atunci când nu mai vrei să demonstrezi nimic, când te-ai împăcat cu semenii tăi și cu răutatea lumii care te înconjoară, căci nimic din ea nu te mai atinge, nici bărbați, nici femei, nici ură, nici invidie, nici iubire trecătoare… și nu mai dorești nimic…just believe în pink!


%d blogeri au apreciat: