15 mart. CÂND VREI SĂ VEZI DOAR BINELE ÎN OAMENI
În fiecare dimineață intru în fabrică zâmbind, deși monotonia zilelor cenușii, ucide creativitatea cu care m-am născut și știu că doar pozitivitatea personalității mele, poate colora aerul pe care îl respir. Salut fiecare croitoreasă, femeia de serviciu care îmi face complimente mereu și am un cuvânt bun de spus portarului care îmi face semn, zâmbind.
Recent s-au angajat două ucrainience gemene, frumoase de parcă le-ar fi smuls cineva de pe un catwalk de la Milano, dar războiul le-a adus în urbea noastră, să coase la mașină. Întorc privirea după ele și în gândul meu se țes scenarii, în care fotografii mișună în jurul lor și standerele pline cu colecțiile celor mai mari designer, se aliniază în vestiarele acestor fete.
Cele mai frumoase haine vor îmbrăca siluetele fine ale gemenelor blonde cu ochi albaștri, în timp ce hairstyliștii le vor înzestra cu coafuri extravagante. Pentru mine ele sunt dive, cele mai frumoase femei de pe planetă, reprezentantele unei nații, care genetic, este garanția frumuseții la superlativ.
Îmi aduc aminte de primele zile de școală, la abia 6 ani de viață, când două colege mă hărțuiau. Au decis ele că trebuie să strige după mine ‘ grăsună’ și de fiecare dată când treceau pe lângă mine mă înghionteau.
Nu le-am spus părinților mei de bulling-ul care se petrecea cu mine zilnic, dar când a mai trecut vremea și au ajuns să mă cunoască, au început să mă considere cea mai drăguță fată din clasă. Nu a trebuit să le urăsc pentru ura lor, doar să mă ofer eu, așa cum sunt, fară să depun niciun efort în plus.
Cu toate că m-au făcut să sufăr, eu nu am văzut în ele răutatea și nu le-am pârât adulților, doar le-am determinat să-mi vadă sufletul adevărat. Am ajuns povestitoarea clasei, tot cam în aceeași perioadă de timp.
Doamna învățătoare știa că povestesc frumos și mă punea în fața clasei, să le spun copiilor povești, ceea ce fac și acum. Am ajuns cea mai populară fetiță din clasă și până și cei mai neastâmpărați colegi mă admirau.
Anii de școală au fost foarte asemănători cu povestea din clasa I. Dar pe lângă colegii de școală s-a mai adăugat și o vecină, cu doi ani mai în vârstă, care era o urâcioasă, dar eu o admiram.
Abia așteptam să mă duc la ele în vizită pentru că mai avea o soră, mai mică. Sora ei era o drăguță și preferam mereu să mă joc cu ea. Urâcioasa mă făcea de fiecare dată să sufăr, făcea ea ce făcea și găsea un mod să mă umilească.
Știam că este rea, că răutatea ei este o trăsătură de caracter, că oricât ar fi mers la biserică, are sufletul umbrit și eu totuși voiam să mă joc cu ea. Ne jucam și îi găseam mereu scuze : ba că e supărată, ba că nu i-a mers bine la școală, ba că a luat bătaie de la taică-său.
De fiecare dată pățeam la fel și nu mă lecuiam, ea reușea să-și bată joc de mine de fiecare dată. Încrederea naivă în semeni și faptul că nu puteam să-mi imaginez că ei pot să fie răi la suflet, pornea din propriile convigeri și din credința că oamenii în general, trebuie să fie buni.
Pe lângă toate acestea mai exista și o educație din familie, cu o sumedenie de reguli de comportament față de ceilalți. Reguli, pe care eu le respectam cu strictețe. Când ești bun și un copil cuminte, nici prin cap nu-ți trece că ceilati ar putea fi malefici, că răul există și se arată de fiecare dată și că binele trebuie să lupte cu el mereu.
Așa cum nu am văzut răutatea, nu știam să recunoasc invidia și gelozia, meschinăria și credeam că oamenii trebuie să fie drepți și sinceri, nici urmă de aceste sentimente ciudate, pe care eu nu le cunoșteam.
Când m-am îndrăgostit, nu am știut ce reprezintă minciuna. Credeam fiecare cuvânt rostit care mi se servea, fără să îmi imaginez că există oameni care trăiesc o viață mințind.
Până să mă îndrăgostesc nu am știut ce înseamnă trădarea, să calci un jurământ făcut în fața lui D-zeu și să lași să treacă viața pe lângă tine, fără să faci nimic s-o întorci din ruinarea ei ireversibilă. Nu am știut cum e să întorci spatele la ce-ai clădit și să te sucești din poziția verticală de OM.
Până să cunosc iubirea reală, cea care te aduce cu picioarele pe pământ, eu credeam că dacă iubești ești în stare să aduci persoanei iubite chiar și Luna de pe cer, că atunci când ea îți stăpânește Universul nu există nimic suficient de greu sau complicat, ce nu ai putea face pentru acea persoană.
Am crezut și cred în oameni, iar pe cei pe care îi iubesc, îi ridic pe un mic piedestal. Doar că am învățat să aleg foarte bine persoanele, care au voie să se ridice acolo. Când vrei să vezi doar binele în oameni, te înveți să ignori răul, sau să-l răstălmăcești, să-l îmbraci într-o virtute dându-i straie poleite cu aurul sufletului tău.
Doar așa poți vedea doar binele în oameni, dacă sufletul tău e poleit cu aur și nu lași nimic să ți-l murdărească. Încerci să-i găsești mereu explicații și scuze omului care a greșit față de tine și crezi că ulciorul va mai merge bine mersi la apă, încă un timp.
Doar că amărăciunea pe care răutatea ți-o lasă în suflet te va face la un moment dat să nu-i mai lași să te atingă. Vei rămâne nealterat, convins de binele din oameni, dar vei crește armura care te va apăra de răni.
Cel care a dat în tine, te-a rănit fără milă, de multe ori, va încerca din nou și din nou să se apropie de tine, să se mai înfrupte odată din carnea ta, să mai sfășie o bucată din inima ta sângerândă, dar nu le vei mai permite.
Vei învăța să ții departe omul, care a încercat să-și împodobească propria persoană cu frumusețea ta. Există oameni care niciodată nu te vor lăsa să strălucești la intensitatea diamantului din tine, mereu te vor împroșca cu noroi, sau te vor împinge în hăul neștiinței, acsunzându-te să nu te vadă și să nu te aprecieze nimeni.
Oricât vei încerca în fața acestor oameni, să-ți demonstrezi valoarea, nu vei fi nimic în fața lor. Pentru aceștia tu nu mai exiști, te îndepărtezi la milioane de kilometri distanță de ființa lor.
Vine o vreme, când nu vei permite lumii să te schimbe după grotescul înfățișării ei, doar o vei ține la o distanță de tine, păstrând acuratețea sentimentelor tale și credința în umanitate. După o viață trăită vei face bilanțul și te vei întreba, dacă a meritat să vezi doar partea bună a fiecărui om, care ți-a fost aproape ?
Bineînțeles că merită, cu toții avem menirea să schimbăm fața lumii care ne înconjoară, dând lumină, din strălucirea personalității noastre, căci omul sfințește locul și fiecare dintre noi trebuie să-și lase amprenta asupra oamenilor, în primul rând, crezând în bunătatea lor.
