
11 apr. VRAJA SĂRBĂTORILOR DE ODINIOARĂ. UNDE S-A PIERDUT STRĂLUCIREA PAȘTELUI DE ALTĂ DATĂ ?
Paștele catolic tocmai a trecut și suntem în Săptămâna Patimilor la ortodocși, trăind cu nostalgia unor vremuri trecute, când socializarea dintre oameni era una dintre cele mai vii metode de entertainment și aici mă refer la distracția live, față în față, când membri unei familii se bucurau împreună, privindu-se în ochi, vizitându-se unii pe alții.
Dincolo de semnificația și importanța religioasă, Paștele însemna odinioară și o posibilitate a familiilor de-a se aduna, de-a se revedea, de-a trăi și experimenta împreună obiceiuri transmise din generație în generație. Casele se umpleau cu mireasma cozonacilor iar pregătirea ouălor roșii era o îndeletnicire care încununa frumusețea acestei sărbători.
Pregătirile de Paște se făceau într-o febră continuă, într-o stare de emoție și bucurie și copil fiind, eram nerăbdătoare toată săptămâna, așteptam momentul în care se dădea startul vopsirii ouălor roșii, începea coacerea cozonacilor și a prăjiturilor și pregătirea coșului pentru Noaptea de Înviere, când se mergea la slujba de la miezul nopții.

Așteptam cu emoții mari Paștele și fiecare etapă din viață, avea altă rezonanță, din perspectiva obiceiurilor, care pentru mine, copil sau adolescent fiind, se potrivea cu o anumită perioadă.
Când aveam abia câțiva anișori, trebuia să caut coșulețul pe care, iepurașul îl ascunsese cu grijă, având în el ouăle roșii și iepurașii de ciocolată. Abia reușeam să-mi adun piciorușele grăsuțe în căutarea mea febrilă și chicote și țipete cristaline de copil, anunțau victoria supremă, găsirea obiectului ce conținea comoara de Paște.
Când am mai crescut și eram de 5-6 anișori, bucuria cea mai mare o reprezenta vopsitul ouălor roșii, îndeletnicire care an de an devenea tot mai complicată, tot mai profesionistă.
Ouăle reprezentau adevărate opere de artă și învățam și experimentam în fiecare an tehnici noi, prin care să le decorăm, această îndeletnicire devenind o adevărată provocare. Indiferent ce trebuia să facem, fiecare acțiune se încheia cu multă bucurie.
Cu toate că majoritatea obiceiurilor își aveau rădăcinile în mediul rural și în Ardeal predominau cele specifice zonei, în special ‘’udatul fetelor’’ în lunea de Paște, un obicei preluat în timp de la sași și apoi răspândit în tot Ardealul, unde chiar și în familiile de români se mergea cu ‘’stropitul’’ care avea în esența lui datina ‘’udatului’’.
Chiar de nu știam noi exact de unde provine obiceiul, fetele care aveau mulți stropitori, erau cele mai curtate, ele aveau cel mai mare succes la băieți și fiecare dintre noi ne așteptam stropitorii cu o emoție ascunsă.
Băiețeii, adolescenții, tinerii, dar chiar și bărbații maturi, își pregăteau fiecare sticluța de parfum personală și porneau în grupuri sau individual spre casele unde erau fetițe, fete, domnișoare și doamne, demne de-a fi stropite, precum un grădinar iscusit stropește o floare. Aceste reprezentante ale sexului frumos, nu se mai ofileau în cursul unui an, rămâneau strălucitoare și atrăgătoare, iar cele care au primit un număr impresionant de stropitori, aveau cele mai mari șanse să își găsească un iubit, să fie curtate, sau chiar să se mărite în viitorul foarte apropiat.
În timp ce stropeau fetele cu parfum, în creștet, pe umeri sau pe gât, băieții spuneau poezioare hazlii, care aveau rolul să anunțe venirea primăverii și marcarea atmosferei de sărbătoare “Eu sunt micul grădinar, cu sticluța-n buzunar. Am venit să vă ud, că până la anul e mult. Primiți cu udatu ? ! “
Băieții și bărbații săracii, se porneau de dimineața bună și în general își vizitau în prima fază rudele apropiate, apoi de cele îndepărtate și la urmă colegele și prietenele și undeva în toiul nopții ajungeau pe trei cărări acasă, deoarece în fiecare casă se cădea să servească ceva din bunătățile pregătite de gospodina casei, apoi trebuia să stropească aceste bunătăți și cu o pălincă bună, sau cu un vin pe cinste.
Deoarece pe vremea când eram eu copil, sărbătorile religioase nu erau în legalitate, a doua zi trebuia să mergi la școală sau serviciu în mod obligatoriu. Marțea de după Paște, îi găsea pe săracii reprezentanți ai sexului mai puternic, care tocmai petrecuseră până la o bucată de noapte pe la rude și prietene, într-o stare acută de a doua zi.
La locurile de muncă totul duhnea a alcool, rămășițe ale unor nopți zbuciumate, erau aburi de băutură, care nu au reușit să părăsească trupurile istovite. Și de regulă cheful se continua și la locul de muncă.
Lumea venea de acasă cu mâncărurile cele mai gustoase, cu multitudinea de feluri de prăjituri și se întindeau mesele, etalându-și care mai de care mâncărurile pregătite. Dar totul avea farmec și deosebită importanță și Paștele niciodată nu trecea fără să fie marcat, cu mâncare bună, băutură și voie bună.

Uneori se aduna lume multă la anumite familii. Cei care veniseră la stropit se opreau acolo și în continuare veneau noi musafiri, în așa fel încât se punea mereu de o petrecere spontană și acestea erau cele mai frumoase momente.
Gospodinele din Ardeal se întreceau să pregătească 3-4 feluri de prăjituri care mai de care mai gustoase și cu câteva săptămâni înainte de sărbătoare, se schimbau rețete, se consfătuiau ce vor pregăti de Paște.
Era o perioadă cu multe neajunsuri în ce privește alimentele de pe piață și totuși, mesele de Paște erau pline cu bunătăți de neimaginat. Dar cel mai emoționant era faptul că eram împreună.
Că familiile se vizitau și exista o bucurie autentică pentru aceste momente în care se mergea în vizită, oamenii socializau se spuneau bancuri, se depănau amintiri și se rădea mult, nestingherit și liber, chiar dacă vremurile nu erau tocmai libere.
Spre deosebire de acele vremuri, când în mod legal, chiar nu aveam voie să sărbătorim Învierea, astăzi lumea ori se închide în case, ori pleacă în vacanță în locuri cât mai îndepărtate, căutând destinații exotice, sau locuri în care să se retragă și să fie cât mai departe de membri familiei.

Puține gospodine mai pregătesc totul în casă, multe dintre ele apelează la restaurante sau la cofetari și bucătari profesioniști, să le pregătească platourile cu prăjituri și cele cu mâncare, pe care să le pună pe masă de Paște, dacă musafirii le-ar călca pragul.
Majoritatea preferă se evadeze de acasă, păstrarea obiceiurilor nu mai este un lucru primordial. În schimb lumea s-a întors spre importanța și semnificația acestei sărbători și Lumina Sfântă care este adusă de la Ierusalim este primită cu evlavie în foarte multe case.
În vremuri tulburi, cele pe care le trăim astăzi, speranța, credința în D-zeu, sunt unicele șanse de-a trece peste tot răul care se răspândește în lume. Jertfa lui Isus, faptul că el a înviat și s-a ridicat din mormânt este unica speranță a omenirii.
Într-o lume în care tendința generală este de-a ne uniformiza pe toți, făcându-ne o masă de oameni fără etnie, fără naționalitate, fără trecut, fără prezent și prin urmare fără viitor, fără religie și fără tradiții, trebuie să ne păstrăm cu dinții și cu unghiile obiceiurile, credința, cugetul și cuvântul, fără să ne lăsăm alterați de tăvălugul globalizării, care vrea să ne înghită pe toți.