30 apr. NUANȚE SUBIECTIVE DE CULOARE
Amelia frecventa de șase luni de zile, cursurile de pictură ale profesorului Ionescu. Pe lângă jobul ei plictisitor de contabilă, la care executa contabilitatea primară la o firmă care comercializa papetărie, cursurile de pictură erau o gură de aer proaspăt în zilele cenușii.
O prietenă îi propusese această alternativă de-a scăpa de plictiseală, iar faptul că alesese pictura și nu vreun antrenament la sală, sau curs de gătit, se datora faptului că în familie avusese pictori amatori, chiar mama ei, care avusese o perioadă foarte creativă, la un moment dat în viață și Amelia îi păstra tablourile, cu sfințenie.
Dar decând se îmbolnăvise de boala aceasta ciudată, Parkinson, practic îi era imposibil să mai deseneze. Fiind mai tot timpul singură, eventual cu prietena ei Maria, Amelia își petrecea cele mai frumoase momente ale tinereții ei la douăzeci și cinci de ani, în atelierul de pictură al Școlii de artă alături de încă opt învățăcei, care ascultau cu sfințenie de cuvintele mentorului lor, pictorul Romeo Ionescu, un artist celibatar, pasionat de arta sa, un om care s-a dăruit cu totul acestui domeniu al artei, pe care o iubea atât de mult.
Romeo Ionescu încerca să nu se atașeze prea mult de studenții lui, mai ales că ultima sa relație amoroasă, cea care i-a adus multe bătăi de cap, s-a produs cu una dintre studente și nici astăzi nu se vedea suficient de întremat din această poveste neplăcută, care pe vremea aceea i-a produs multă suferință. Iubita lui a avut un accident cumplit și visele lui s-au spulberat ca un nor de fum, rămânând doar amintirea și dorul acela incurabil, care îl măcina în special de sărbători, sau la sfârșiturile de săptămână.
În momentul în care Amelia se înscrisese la cursuri și începuse să frecventeze orele, inima lui Romeo bătea puternic în apropierea ei. Asemănarea dintre aceasta și iubita pierdută era atât de mare, încât în momentul în care Amelia a pășit pentru prima dată în atelier, i-a luat respirația bărbatului, care avea impresia că are în fața lui o nălucă.
Doar că modul drăgălaș al Ameliei de-a fi, naivitatea cu care se transpunea în atmosfera aceea de basm pe care arta o crea, îl făcea pe Romeo s-o uite pe Diana, iubita lui moartă și să îi ofere Ameliei un alt tip de atenție, aceea de mentor și nu de iubit. Diferența de vârstă dintre ei era destul de mare, undeva la cincisprezece ani, dar acest lucru nu trebuia să fie un impediment în calea unei relații care ar fi putut fi una chiar reușită.
Aerul scăpăra în jurul lor, Romeo se apropia cu tandrețe de Amelia, îi ghida mâna când trăgea tușe pe pânză, sau îi explica perspectiva și modul de prezentare al obiectelor în spațiu. Următoarea oră de curs trebuia să fie despre Teoria culorilor și Romeo a încercat să refacă un experiment realizat de Johannes Itten marele specialist în ‘’Arta culorilor ‘’ , cu studenții lui.
Experimentul se concentra asupra percepției subiective asupra culorilor și asupra faptului că fiecare dintre noi suntem unici în ceea ce înseamnă perceperea combinațiilor armonioase de culoare și fiecare dintre noi avem culorile și combinațiile noastre subiective, cele care ne oglindesc pe noi așa cum suntem.
Amelia era o tânără cu trăsături de copilă, coborâtă parcă dintr-un tablou de Monet, cu obraji mereu înflăcărați de pasiunea pe care o trăia pentru orice lucru se petrecea în jurul ei, cu un ten rozaliu curat, ca de porțelan cu buze roșii și cărnoase ca două frăguțe, cu un gât lung și gingaș de lebădă, cu niște ochi mari de un albastru-verzui ca marea.
Lumina ochilor aceia, bătea în albastru când sufletul ei era liniștit și scăpăra în verde închis, când era supărată sau agitată. Romeo ajunsese să recunoască aceste lucruri și știa perfect când este liniștită fata aceasta dulce și când e supărată rău. Nu a avut curajul sa se apropie de ea, pentru că avea impresia că se va evapora ca un duh din sticlă și o va pierde pentru totdeauna, când va ajunge să nutrească sentimente pentru ea, sentimente de afecțiune, sau cine știe, poate chiar de iubire.
În această după-amiază, Romeo a intrat calm în atelier și le-a dat câteva combinații de culoare cursanților săi, spunându-le să execute o compoziție cu o temă aleasă de ei, folosind aceste culori. După câteva momente în care cursanții au început să gesticuleze, să se arate nemulțumiți și iritați, Romeo i-a întrebat : ‘’oameni buni, ce s-a întâmplat ? „
Răspunsul învățăceilor a fost, că aceste combinații de culoare sunt nearmonioase, că nu vor face o impresie plăcută asupra persoanei care va privi tabloul respectiv și cereau vehement să le ofere alte combinații. Atunci Romeo total satisfăcut, pentru că se aștepta la această reacție, le-a spus să aleagă ei, în mod deliberat o combinație de culori și să realizeze cu aceasta o compoziție.
Pe baza experimentelor profesorului Johannes Itten, cursanții urmau să aleagă combinația nuanțelor lor subiective, acelea care descriu perfect înfățișarea fiecărei persoane. Imediat s-a făcut liniște în atelier, se auzeau doar creioanele cum alunecau pe hârtie, apoi tușeul pensulei. Fiecare student se afundase adânc în munca sa, pătruns de acea transă a creativității care te mistuiește de vlagă și te transpune într-un alt univers, unde totul ți se pare îndepărtat: orașul cu gălăgia lui, agitația de pe străzi, mizeria din suburbii și ploaia care bate încet în geamuri cu un ritm liniștitor.
Romeo i-a anunțat pe învățăceii lui că va ieși din atelier, îi va lăsa să lucreze două ore, după care îi va ruga să-și pună aleatoriu lucrările, fără să se semneze și el va ghici cine ce combinație de culori a folosit și va atribui fiecărui tablou, autorul acestuia, fără să fi văzut primele tușe de culoare. Iar tabloul care va avea cele mai frumoase combinații va câștiga din partea lui o invitație la cină.
A ieșit din atelier, lăsându-și elevii să lucreze. După cele două ore în care a tras o fugă până acasă să-și hrănească câinele și să-l scoată la plimbare, a revenit în atelier. Tablourile erau așezate într-un șir aleator și studiindu-le și-a dat seama exact care sunt autorii : grădina cu flori liliachii în care dominau nuanțele de violet era o Roxanei, o tipă ciudată și misterioasă, care nu vorbise prea mult decând frecventa cursurile, dar lumina aceea albastră violet din ochii ei frumoși trăda identitatea autoarei.
Tabloul abstract cu figuri geometrice în nuanțe albăstrui cu diferite tonuri de albastru era cu siguranță creația lui Paul, tânărul inginer care purta mai tot timpul cămăși albastre, în carouri. Apoi, a observat tabloul Ameliei și a respirat adânc, era exact universul pe care ș-il imaginase pentru ea. Tabloul era un peisaj, un câmp cu flori, într-o superbă zi de vară, lumina solară pătrundea întreg spațiul tabloului și parcă venea din zona impresionismului.
Totul strălucea în nuanțe diafane de pastel, de parcă fiecare culoare ar fi fost filtrată printr-o țesătură fină de borangic și nuanța vie a culorii ar fi fost estompată de griuri colorate. Roz pal, galben suav, verde deschis până la tonuri de galben și un cer de albastru luminos și transparent, în care te așteptai să zboare porumbei albi, într-o lume de pace și liniște deplină, în care tronează iubirea și umanitatea, dincolo de timp și materialitate.
Aveai impresia că trebuie să-ți ții respirația pentru a păstra încă intactă lucrarea, fără să spulberi frumusețea ei aproape ireală. Romeo a lăsat tabloul Ameliei la urmă și după ce le-a indicat la fiecare, care este autorul, s-a oprit în fața tabloului pictat de fată și a spus pe tonul cel mai plăcut de care vocea lui era în stare : AMELIA !
– Dragi cursanți, acesta este tabloul pe care l-am ales și Ameliei vreau să-i fac cadou o seară petrecută cu mine, la o cină, într-un restaurant pe care poate să-l aleagă ea. Amelia s-a înroșit toată, nu mai putea să scoată niciun cuvânt . Obrajii îi ardeau, bobițe de transpirație îi străluceau pe frunte.
Ceilalți cursanți își adunau încet lucrurile, Romeo i-a făcut semn să stea, să nu plece, să aștepte până când toți cursanții vor părăsi atelierul. S-a făcut liniște și mirosul vopselei plutea în spațiul atelierului, ca un parfum de marcă pe care îl inhalezi cu atâta plăcere.
– Sunteți sigur, că eu am meritat să iau premiul ?
– Sunt foarte sigur, plus că am fost puțin subiectiv, am vrut să petrec seara aceasta cu tine.
Amelia și-a plecat genele frumoase, a zâmbit cu timiditatea ei plăcută. Romeo a stins lumina din atelier, a închis ușa cu lacăt și salutându-l pe portarul școlii, a petrecut-o pe Amelia din clădire. Mergeau tăcuți unul lângă celălalt afundați fiecare în gândurile proprii, când fata rupse tăcerea:
– Ce ziceți să mergem la ‘’Crinul de aur ‘’, restaurantul acela drăguț din capătul străzii?
– Bună idee ! Dar ce ai zice dacă ne-am tutui ? Știu că trebuie să bem ceva, apoi vom fi la pertu, dar vom face asta la masă.
Au intrat în restaurant și chelnerul i-a poftit într-un separeu drăguț, foarte intim unde aveau să se simtă perfect în largul lor. Romeo știa că aceasta este șansa lui, că ori va acționa în acest moment, ori nu se va întâmpla niciodată. A comandat șampanie și în momentul în care chelnerul le-a adus sticla și le-a turnat în pahare, Romeo a ridicat paharul :
– Draga mea Amelia, vreau să îți spun ceva…mă pregătesc de multă vreme, dar în sfârșit mi-am adunat curajul. Mi-ar plăcea să petrecem mai mult timp împreună, în afara cursurilor de pictură, să ne cunoaștem mai bine. Îmi placi foarte mult și simt că între noi se poate înfiripa ceva frumos. Ce părere ai ?
Ochii frumoși ai fetei străluceau ca două stele și parcă universul întreg al culorilor ar fi reînnăscut în lumina aceea verde-albăstruie, ca un diamant unic și prețios.
– Romeo, eu nu am avut curajul să mă gândesc că s-ar putea să-ți placă de mine. Tu ești un pictor cunoscut , un artist de succes, iar eu o vrăbiuță cenușie, o contabilă, nu am sperat să mă observi. Te-am urmărit cu admirație și o căldură inexplicabilă în suflet.
Atunci bărbatul a luat mâna gingașă a fetei în mâinile lui și a sărutat-o cu patima sufletului său chinuit. Apoi i-a atins obrazul și l-a apropiat de fața lui, atingându-i buzele frumoase cu buzele lui însetate de săruturi și atingeri, atât de mult timp refulate. Chelnerul stătea lângă ei răbdător, în timp ce ei se sărutau pierduți în fericirea atât de mult așteptată.
