03 mai O GENERAȚIE SUB SEMNUL VINOVĂȚIEI
Niciodată nu aș fi realizat cât de mult mi-a influențat viața, sentimentul acesta înfiorător al vinovăției, dacă nu aș fi avut zilnic discuțiile cu fiul meu, care mi-a deschis ochii și m-a făcut să înțeleg, presiunea psihologică a rușinii și a vinovăției asupra întregii noastre generații.
Aceste brainstorming-uri de seară având un rol instructiv-educativ pentru amândoi, dar în special pentru mine, m-au făcut să conștientizez unele aspecte ale copilăriei și tinereții mele, care au dispărut în negura timpului, având totuși o amprentă puternică asupra întregii mele personalități.
Mă bucur să constat că în sfârșit crește în România o generație care nu se simte vinovată pentru orice și în primul rând nu pentru faptul că există, respiră, gândește, sau dorește să aibă o viață mai bună.
Abia acum înțeleg cât de mult a apăsat pe umerii noștri sentimentul rușinii și vinovăția aceasta inoculată de tot ce ne înconjura : societatea cu sistemul ei totalitarist, profesorii și școala care te făceau zilnic să crezi că ești incapabil și handicapat, părinții care aveau așteptări imense de la tine și îți impuneau o conduită mai severă decât oricare școală patronată de Biserică.
Doar că sentimentul vinei ne devenise atât de familiar, încât am continuat să-l ducem cu noi, devenind un tovarăș indispensabil, care ne furniza acea doză de sado-mazochism, pe care trebuia să ne-o aplicăm zilnic, pentru că altfel ajungeam la sevraj.
Adică, în virtutea inerției, te obișnuiai atât de mult cu rușinea, cu mustrările de conștiință și cu vina, încât dacă nu le mai trăiai, aveai senzația că nu ești sănătos. Am crescut într-un sistem, în care ni se dădeau ordine și trebuia să le executăm cu sfințenie, altfel urmau repercursiunile.
Aveam 3 ani, când m-au înscris părinții la Cămin. Ei lucrau până după-amiaza și eu nu aveam cu cine să stau acasă, așa că de la această vârstă fragedă, deja practicam socializarea cu forța. Nu știu ce putea să fie în sufletul meu, când părinții m-au lăsat la Cămin, iar o educatoare mi-a spus să stau pe un scăunel, acolo, cuminte.
Până la ora 16.00, când au venit ai mei după mine, eu nu m-am ridicat de pe scaunul cu pricina, pentru că așa mi s-a spus. Culmea este, că nu m-a întrebat nimeni de sănătate. Când a venit mama după mine, eu stăteam bine mersi, cu o băltoacă de pipi sub mine, cu sentimentul că mi-am îndeplinit misiunea : nu m-am ridicat de pe scaun !
Cred că mai bun exemplu de ascultare, de cumințenie și executare a tot ce ți se spune, nu există, cred că mi-am luat examenul de cumințenie și disciplină, dusă până la limite. Acele vremuri impuneau multă disciplină și în primul rând o doză imensă de autocontrol.
În orice moment ai fi putut să te revolți, să-ți ceri drepturile de persoană, de OM și clipă de clipă îți erau încălcate, fără să se țină seamă de ele. Tot sistemul era în așa fel construit, încât mereu te simțeai vinovat de ceva. Erau atât de multe reguli, erau atât de stricte, posibilitatea de-a le încălca atât de mare, încât nu aveai alternative.
Ori făceai pipi pe tine, ori riscai să fii pedepsit pentru ceva, ce nici tu nu înțelegeai. Purtam uniforme, indiferent unde eram, grădiniță sau scoală, uniforma era atât de strictă și avea atâtea elemente care trebuiau să se potrivească, încât nu aveai cum să fii mereu de nota ‘’10’’.
Încercai, măcar…dar mereu rămânea ceva, de ce să-ți fie rușine. Aveai cordeluță, dar nu aveai cusut numărul matricol, aveai număr matricol, dar nu aveai ciorapi de culoarea piciorulu, whatever…
La orele de sport, se cerea ținuta obligatorie la fete : chilot negru de sport și maieu sau tricou alb, în condițiile în care ne creșteau sânii, eram la pubertate, ne creșteau pilozitățile de la subsuaoară și din zonele intime. Chilotul negru și maieul alb, nu erau echipamentul adecvat pentru o fată de doisprezece ani, care era atât de dezvoltată, ca una de 18.
Un sistem arhaic care nu și-a putut adapta regulile, la o generație total schimbată. Această inepție a echipamentului sportiv, m-a determinat să îmi fac scutire pentru orele de sport, ca să nu suport rușinea unei fete supraponderale, care nu voia să se afișeze în chiloți și maieu la orele de sport. M-am privat de mișcarea, care pentru mine ar fi fost atât de necesară.
Apoi a urmat adolescența cu curiozitatea și interesul pentru sex, deși tot din cauza rușinii și a sentimentului de vinovăție nu întrebam nimic, doar bâjbâiam într-un întuneric des, în care nu ni se ofereau informații, în care de la proprii părinți nu aveam cum să aflăm adevărul. Ca într-un Ev Mediu cu bătaie lungă, bâjbâiam fără nicio informație și încercam să aflăm unul, de la altul, cam ce se întâmplă.
Copilul meu a împlinit 8 ani, când m-a întrebat fără șansă de-a mă eschiva de la un răspuns clar și cuprinzător:
-Mama, explică-mi cum se face sex ?
După ce i-am descris actul, cu lux de amănunte, mi-a spus :
-Da, așa m-am gândit și eu, dar acum explică-mi cum fac sex homosexualii ?
Jesus, păi noi eram fiii ploii ! Când am făcut sex pentru prima dată în viața mea, nu am fost sigură dacă am fost dezvirginată ?! M-am consfătuit cu prietena mea și niciuna dintre noi, nu avea habar ce se întâmplă și eram trecute de douăzeci de ani. Sexul trebuia să fie un act rușinos, așa cum înțelesesem eu de la mama, că trebuia să-mi fie scârbă de el și trebuia să-l fac din obligație doar, față de bărbatul care urma să-mi fie soț.
Dar ghici ce ? Mie îmi plăcea sexul și prinsesem gust de el și mă bucuram de plăcere ! Din nou am simțit vinovăția, extrem de puternică. De ce îmi place sexul, oi fi io o femeie de moravuri ușoare ?
Că doar, numai ele aleargă după satisfacerea plăcerilor trupești, că femeile normale nu se cade să se bucure de plăcerea oferită de sex ?! Câtă ignoranță, câtă lipsă de informație, cât obscurantism !
Astăzi am căzut în cealaltă extremă, astăzi fetele de 13-14 ani își încep viața sexuală și îți dau lecții, nu mai poți să ții pasul cu ele : își fac programare la ginecolog și își prescriu pastile contraceptive.
M-am simțit vinovată pentru orice. Mama care mă ajuta enorm de mult în gospodărie, îmi reproșa mereu că nu fac nimic, până când la un moment dat m-a lăsat singură, cu musafiri la care le-am gătit și așa am învățat să gătesc.
Ani de zile m-a făcut să mă simt vinovată că mă ajută în gospodărie, apoi după ce am divorțat, mă controla și mă urmărea de parcă ar fi trebuit să mă călugăresc definitiv. Dacă nu aș fi crescut în era rușinii și a vinovăției, poate nu i-aș fi permis nici ei, nici altora să mă facă să mă simt veșnic vinovată. Dar asta ni s-a inoculat și anume, sentimentul că orice am face, mereu greșim cu ceva.
Începusem căutările pentru un nou partener de viață și mama mă pândea de parcă aveam 16 ani, mă suna insistent dacă întârziam seara, de parcă ar fi trebuit să-i dau eu socoteală pentru viața mea intimă, la peste patru decenii de viață. Mi-aș fi dorit o viață fără sentimentul rușinii la tot pasul. Fără sentimentul acesta constant că sunt vinovată de ceva.
Dacă nu îl mai simțeam, aveam senzația că ceva nu este în regulă. Văd lângă mine un tânăr, pe băiatul meu, care știe să se detașeze, care știe exact până unde este răspunderea lui și de unde începe realitatea vieții și a tot ce ne înconjoară. Eu răspund de acțiunile mele și mi le asum, fără să îmi fie rușine de ceea ce sunt, de ceea ce reprezint.
