14 nov. PENDULÂND ÎNTRE EST ȘI VEST. EU DE CINE APARȚIN ?
Cei care ne-am născut în Ardeal și am crescut sugând cu laptele matern provenind de la o mamă de-a lui Attila hunul și cel al lupoaicei lui Romulus și Remus, nu ni s-a părut niciodată ciudat să avem două sau mai multe limbi materne.
Pentru noi asta este normalitatea, vorbim o limbă acasă, alta la școală, dar nimic nu este mai normal și natural, decât să gândești în ambele limbi, fără nicio dificultate.
Pentru cei care ne-am născut și am crescut în Ardeal, ni se pare absolut natural să trăim într-o bogăție amețitoare de tradiții și culturi care ne influențează viața, gastronomia, mentalitatea și percepția asupra a tot ce ne înconjoară.
Inevitabil am preluat fiecare de la fiecare, unii de la alții, ceea ce ne-a plăcut mai mult însușindu-l, adăugând ceva specific propriei noastre culturi si în această manieră, bogăția devine și mai stufoasă, ca o tufă care crește crenguțe noi, la fiecare nouă atingere.
Ți se părea absolut normal să ajungi în trei ore și jumătate la Budapesta, să ai posibilitatea să te plimbi pe malul Dunării la Rakpart și în cinci ore să fii la Viena pe Mariahilfe Strasse.
Asta după Revoluție, când granițele s-au deschis și fiecare încerca să-și soarbă rația de libertate atât de greu cucerită.
Dar și până la Revoluție, pentru noi în Ardeal viața era altfel decât în restul țării. Mereu am pendulat între două lumi, favorizați de poziția geografică și de apartenențele naționale.
În Ardeal majoritatea familiilor aveau rude în vest, în special cei care aveau obârșie germană, familiile de șvabi, oameni corecți și muncitori care au înfrumusețat peisajul satelor în care s-au așezat, îmbogățind peisajul cultural al ținutului.
Rudele trimiteau pachete, crâmpeie de bunătăți din fascinația vestului și dorul de libertate devenea și mai puternic și stringent cu fiecare tangență cu această lume interzisă. Și lumea aceea fascinantă a vestului era mereu atât de aproape, la o întindere de mână, la o fîșie de 10 km la graniță și unii au crezut că se pot aventura doar așa, pedalând pe graniță verde pe o bicicletă.
Doar că linia dintre est și vest era strict delimitată și despărțea două lumi care nu aveau voie să se atingă. Apoi ne-am câștigat libertatea și lumile s-au atins. Am năvălit cu toții peste granițele țării și rapid am înțeles că nu aleargă căinii cu covrigi în coadă, nici acolo.
Dualismul celor două lumi, ne-a însoțit mereu : vestul atât de aproape cu Budapesta strălucitoare și Viena de basm, pe care le poți vedea în câteva ore, în timp ce sufletul te trage spre Capitală, la Bucureștiul care te îmbie cu atmosfera sa pariziană.
De ce e oare Bucureștiul este atât de departe ? De ce te atrage și totuși realizezi că oricât de mult ți-ai dori să aparții acelei lumi, locul tău defapt este aici, în atmosfera aceasta multiculturală în care ai crescut ?
Dezavantajul celor aproape 700 de kilometri, te desparte de locul în care formația ta românească te-ar putea duce pe cele mai bune poziții ale carierei tale. Și apoi mai este amintirea vizitelor din copilărie, pe care le făceai cu tatăl tău, îndrăgostit de străzile Bucureștiului de altădată, unde și-a trăit anii studenției.
Am citit biografia pictorului Aurel Popp, care se naște în 1879, în comuna Căuaș în comitatul Sălaj, actualmente județul Satu Mare, din mamă maghiară, născută Sopronyi și tată român, preot Greco-catolic, Samuil Popp și zbuciumul despre care vorbesc, se recunoaște în soarta marelui artist. Pictorul face Școala superioară de desen și caligrafie la Budapesta și datorită unei burse ajunge în Italia, vizitând Roma, Siena, Perugia, Assisi și Orvieto.
În 1904 îndeplinindu-și stagiul militar la Viena, frecventează cursurile Academiei Belle Arte. Între 1911-1913 primește de la Ministerul Cultelor o bursă la Paris, unde se înscrie la Academia Julian, studiind pictura.
Face călătorii de studii la Madrid, Bruxelles, Düsseldorf, Köln, München, Amsterdam și Londra. Odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, este convocat sub arme în armata austro-ungară. Va lupta pe fronturile din Italia și Rusia, unde realizează desene și schițe despre camarazii lui de luptă.
O prietenie care îi marchează viața este cea cu pictorul Nicolae Tonitza, prietenie documentată printr-o corespondență care se întinde pe mai mulți ani. Tonitza îl ademenește de mai multe ori spre Capitală și acesta se lasă ademenit pentru scurte perioade de timp, pendulând între formația sa pe jumătate austro-ungară și obârșia sa românească. Ce va căștiga la sfârșit ? Estul sau vestul ?
Dacă ești născut și crescut în Ardeal, inima mereu te va atrage acasă, căci Ardealul are un farmec specific, de care nu te poți despărți decât foarte greu. În 1922 apare în revista Artele Frumoase, articolul lui Tonitza despre Aurel Popp.
Atracția pentru București și prietenia specială pe care o are cu Tonitza, îl aduc mereu inapoi la ‘’ Micul Paris ’’. În 1924 se înscrie în Sindicatul Artelor Frumoase, iar în 1926 participă la Salonul Oficial din București.
În 1927 expune la Salonul Oficial din București. Cu toate că Tonitza încearcă să-l determine să rămână la București, cu toate că îi propune și chiar își realizează propunerea prin faptul că îi pune la dispoziție atelierul său, pictorul născut dintr-o mamă unguroaică și un tată român, va trage tot spre casă.
Ne fascinează frumusețea Bucurestiului, farmecul Capitalei cu aerul său de mic Paris, cu parcurile superbe, cu Ateneul și clădirile sale impunătoare și ești conștient că orașul te atrage ca un magnet, doar că în venele tale curge sângele molcom de ardelean care nu știe să-și fixeze apartenența.
Nu vei fi niciodată român sadea, dar nu vei putea renunța nici la farmecul și atracția vestului, care te-a crescut și te-a format.
Când am citit povestea pictorului autohton, am înțeles că zbuciumul ardeleanului între Capitala românilor care ne este prea departe și vestul atât de tangibil și apropiat, este o dilemă veche, cu care s-au confruntat oameni mult mai mari, decât te-ai fi putut gândi.
Simți în tine apartenența, către acei oameni din familia ta care fac parte din Ginta Latină, îți amintești cu drag bunătatea, căldura, afectivitatea și bucuria cu care te primeau în casele lor când erai copil și erai conștient că niciun popor nu are căldura aceasta sufletească pe care o are poporul român.
