11 iun. APĂSAREA GREA A NEPUTINȚEI
Nimic nu poate fi mai cumplit, mai sumbru și mai crunt decât apăsarea grea a neputinței. Neputința este soră cu deznădejdea și cu moartea, pentru că numai moartea poate fi atât de nemiloasă, încât să stăm neputincioși și dezarmați în fața ei.
Oricât de puternic, demn și brav ar fi omul, sosește momentul în care este dezarmat total în mrejele deznădejdii și a neputinței. Atunci când un popor depune armele și se lasă cu totul acaparat de minciună, manipulare, jaf și indolență, soarta sa se căpătuiește fără echivoc.
Așa se nasc coloniile, slugile, sclavii, hoardele conduse de interese străine și în slujba unor puteri care nesocotesc cu totul voința poporului. Dar de ce am fi noi stăpânii noștri ? De ce am dori să ne conducem singuri și de ce am vrea să deținem doar noi resursele noastre asigurând bunăstarea fiecăruia, nu numai a unui grup de elită, din fruntea țării ? De ce am vrea să fim stăpâni la noi în țară, când niciodată nu am fost cu adevărat și românul nu știe să se conducă singur, n-a știut niciodată.
Neputința este adesea percepută ca o stare pasivă, un sentiment de incapacitate pentru a influența sau schimba o situație. Cu toate acestea, atunci când este examinată îndeaproape, neputința se poate manifesta activ, influențând comportamentele, deciziile și cursul evenimentelor în moduri profunde.
Acest fenomen, denumit „neputință în acțiune”, dezvăluie modul în care indivizii sau grupurile răspund la neputința percepută, ducând adesea la consecințe neintenționate. Neputința apare de obicei din expunerea repetată la circumstanțe incontrolabile sau adverse.
Din punct de vedere psihologic, este legată de sentimente de resemnare și de un sentiment diminuat de acțiune. Experimentele clasice ale psihologilor Martin Seligman și Steven Maier din anii 1960 au demonstrat că animalele supuse unor factori de stres incontrolabili, au încetat în cele din urmă să mai încerce să scape, chiar și atunci când evadarea a devenit posibilă – un fenomen cunoscut acum sub numele de „neputință învățată”.
Este arhicunoscut experimentul broaștei care se obișnuiește pas cu pas cu temperatura apei, care crește treptat și ajunge până la fierbere. În loc să sară din vasul cu apă, salvându-și pielea, preferă să se învețe cu temperaturile din ce în ce mai mari, până când își pierde viața.
La oameni, apar tipare similare. Atunci când indivizii se confruntă cu eșecuri persistente, discriminare sau traume, aceștia pot dezvolta convingerea că acțiunile lor nu au niciun impact, ceea ce duce la o retragere din eforturile de a-și îmbunătăți situația.
Un popor care dealungul istoriei sale, a fost mereu nevoit să-și accepte soarta, nemiloasă, hotărâtă în general de puteri străine și de state mult mai puternice și dezvoltate, se învață cu această neputință, fără să fie în stare să se revolte, sau să-și ia soarta în mâini.
Dar neputința se poate manifesta și în acțiune, atunci când disperarea se traduce în comportamente specifice. Deși neputința este adesea asociată cu pasivitatea, în multe contexte, aceasta se manifestă prin comportamente active care sunt determinate de dorința de a face față, sau de a scăpa de neputința percepută.
Exemple de neputință în acțiune : Poporul poate înceta să participe la procesele decizionale, retrăgându-se din implicarea socială sau politică, crezând că eforturile sale sunt inutile.
Agresivitate sau rebeliune : Uneori însă, se poate întâmpla contrariul, unii pot răspunde cu furie sau rebeliune, încercând să conteste sursă neputinței, în mod violent.
Autosabotaj : Sentimentele de neputință pot duce la comportamente care subminează succesul personal, cum ar fi amânarea, abuzul de substanțe sau neglijarea responsabilităților.
Neputința în acțiune, nu se manifestă doar la individul singular, ci chiar la nivel de societate, grup de oameni sau țară, preluând întreaga comunitate. Atunci când grupurile marginalizate se simt ignorate sau oprimate, reacțiile lor pot varia de la proteste pașnice la revolte distructive, mișcări sociale, acte care sunt, în parte, expresii ale neputinței colective.
Până când se ajunge la o mișcare socială, ‘’mămăliga’’ pufăie pe foc, dar nu explodează și uneori, din cauza fricii, nu va exploda niciodată. Deziluzia larg răspândită față de guvernare poate duce la apatie politică și dezangajare din partea alegătorilor, amplificând și mai mult sentimentele de neputință.
Atunci când poporul constată că voința lui este nesocotită în mod repetat, când votul său este anulat, sau pur și simplu sunt oprite și anulate alegerile, chiar când au fost începute, denotă faptul că voința poporului pur și simplu nu contează.
Comunitățile care se confruntă cu sărăcie persistentă pot dezvolta un sentiment de resemnare, ducând la cicluri de privațiuni care sunt greu de rupt și la o sărăcire cronică a populației. Impactul și consecințele neputinței, sunt pur și simplu devastatoare.
Atunci când populația sau grupurile de oameni acționează din disperare, mai degrabă decât din speranță, problema se adâncește, devine cronică, împiedicând schimbarea, dar în același timp producând consolidarea stării negative.
Un popor care în mod repetat este expus la consecințele neputinței în acțiune, va trăi daune psihologice, iar sentimentele persistente de neputință și comportamentele corespunzătoare acestora, pot duce la depresie, anxietate și alte probleme de sănătate mintală.
Atunci când într-o societate persistă dubla măsură, când elitele se delimitează radical de plebea societății, când unii sunt privilegiați, fără să fie cu nimic mai buni decât cei asupriți, exploatați și jecmăniți, inevitabil se va produce fragmentarea socială.
Neputința colectivă poate eroda încrederea și coeziunea socială, făcând imposibil dialogul și colaborarea dintre cele două grupuri sociale. Se pune inevitabil întrebarea : Se poate produce ruperea ciclului ? Se poate ajunge de la neputință la emancipare ?
Ca să iei taurul de coarne, trebuie mai întăi să recunoști rădăcina neputinței și să fii în stare de-a promova unele medii care să restabilească libertatea de acțiune. Strategiile includ: Asigurarea accesului la educație, servicii de sănătate mintală și sprijin social, pot oferi poporului puterea de a recâștiga controlul.
Predarea abilităților de adaptare și promovarea unei mentalități de dezvoltare îi ajută pe oameni să vadă provocările ca oportunități, mai degrabă decât ca obstacole insurmontabile.
Încurajarea implicării în procesele decizionale poate restabili un sentiment de influență și scop. Împărtășirea poveștilor de succes și a posibilităților viitoare poate schimba percepțiile de la disperare la speranță.