POVEȘTILE NU MOR NICIODATĂ !

POVEȘTILE NU MOR NICIODATĂ !

Toți iubim poveștile, ni le dorim pe cele din copilărie și de fiecare dată, când ne este dat să ascultăm o poveste, lăsăm totul deoparte și o savurăm. Întotdeauna am avut o relație specială cu poveștile, ele m-au înconjurat pe mine și eu le-am iubit din primul moment în care am intrat în magia basmelor și a atmosferei de vis pe care acestea mi-o dăruiau.
Luna decembrie, este perioada din an, în care indiferent că ești copil, sau adult, ai impresia că visele pot deveni realitate și magia poveștilor crește în amploare, datorită atmosferei de sărbătoare, specifice acestei perioade.
Tata era mare povestitor : avea răbdarea și harul de-a născoci povești și purtându-mă pe brațe, scoteam împreună cărțile din bibliotecă, răsfoindu-le, iar el îmi povestea câte în lună și în stele, ce era scris acolo, sau ceea ce imaginația lui putea să cuprindă, iar imaginația lui era infinită.

Copilăria lui s-a petrecut în sărăcie, cu multe neajunsuri, cu un tată abuziv și cu toate acestea a știut să mă vrăjească cu basmele sale unice, special improvizate pentru mine : Aventurile Prințesei Zână s-au născut ca un roman foileton, povestit în multe episoade, spre marele deliciu al ascultătoarei, care stătea cu ochii larg deschiși, lângă tata și trăgea de el să spună mai departe povestea.

Tata, uneori obosit de activitățile cotidiene, mai ațipea povestind, dar de fiecare dată când firul poveștii se oprea, o mână micuță îl zgâlțâia cu putere, fără să îi permită răgaz pentru somn. Talentul de povestitor al tatălui meu, mi s-a transmis pe calea genelor și m-am trezit automat în postura de povestitoare chiar din grădiniță.
Nu știu dacă există vreo legătură în a fi povestitor și a fi un bun ascultător, pentru că la mine s-au întâlnit și s-au împletit aceste două calități. Am învățat să ascult poveștile spuse de părinții mei și la rândul meu, le-am transmis tuturor acelora care simțeau nevoia să mă asculte.

Astăzi când mi se întâmplă, să ascult cu răbdare poveștile de viață ale acelor persoane, care îmi scriu și mi le încredințează, gândul duce mereu la copilărie. În grădiniță, în momentul în care trebuia să dormim după amiaza, eu spuneam povești colegelor care dormeau în paturile de lângă mine.

Tanti Ica, o femeie imensă, probabil faptul că eram copil, o făcea și mai mare decât măsura în realitate, perspectiva mea de copil o făcea să pară așa, mă bătea cu o botă lungă, peste plapumă, noroc cu textila pufoasă, care amortiza loviturile. Și eu, cu toate acestea povesteam în continuare, în fiecare zi, cu aceeași plăcere, fără să îmi pese de bătaia primită.
În clasele primare, tovarășa învățătoare, rapid și-a dat seama, cât de frumos povestesc și cât de multe povești știu și în momentele în care nu mai reușea să stăpânească cei 47 de copii din clasă, mă punea în fața clasei să le spun povești copiilor.
Copilul cel mai neastâmpărat al clasei, Robi Linzembold, care niciodată nu putea fi temperat, mă asculta cu gura căscată. În clasă era o liniște de mormânt, se auzea și musca. Se pare că talentul meu de povestitoare mereu și-a găsit drumul și publicul ascultător.

Când copilul meu era mititel, savura pur și simplu poveștile pe care le născoceam pentru el. Preferata lui era Povestea mașinuței Bubuța, care a făcut un drum lung din America în Europa, străbătând mii de kilometri, traversând oceanul.

Sufletul de copil are nevoie de povești. Poveștile îl fac să pășească încet în realitate și în lumea adulților, învățând a discerne binele de rău și a înțelege că viața îți va aduce tot felul de oameni în cale : unii vor fi buni și săritori, alții reci și indiferenți și vor fi și persoane care te vor răni, pentru că așa este în viață.
Tradiția poveștilor din copilărie se continuă și astăzi pe paginile blogului și pe filmările postate pe Tik-Tok. Am constatat că și astăzi sunt ascultată cu același interes și admirație, ca în anii copilăriei. Toată bogăția sufletului meu, o traspun în poveștile mele, transmițând o energie și o căldură pe care și eu la rândul meu, le-am primit de la părinții mei.
Secretul este, faptul că undeva în interiorul nostru, nu am renunțat niciodată la copilărie… pentru că acea perioadă a vieții o închidem pentru totdeauna în sufletul nostru și de fiecare dată când realitățile vieții ne pun obstacole și provocări în cale, noi ne întoarcem la frumusețea copilăriei.
Și cu toții avem nevoie de atmosfera de magie a poveștilor, care ne trasportă în tărâmuri vrăjite, eliberându-ne de realitățile vieții noastre de fiecare zi și de cenușiul cotidianului.
Cu fiecare basm ascultat sau vizionat, ne afundăm din ce în ce mai mult în lumea plină de surprize, feerie și aventură a acestor capodopere, care s-ar putea să aibă, de multe ori, un autor necunoscut.
Talentul naratorilor populari se împletește cu lecțiile de viață și morala pe care le transpun în basmele populare, reprezentând îndrumări și pilde de înțelepciune în diverse aspecte ale vieții : cum ar fi altruismul, bunătatea, perseverența, curajul și importanța de a face alegeri corecte. În același timp, basmele sunt un mijloc de-a evoca emoții puternice, bucurie, tristețe, frică și entuziasm.

Ca într-un montagne rousse al narației, ele ne poartă în călătorii emoționale presărate de episoade de catarzis, permițându-ne să experimentăm aceste emoții într-un mediu sigur și controlat, chiar din căldura și siguranța casei noastre.

Poveștile sunt comori, care se transmit verbal, din generație în generație și de multe ori sunt un liant între generații, înrădăcinându-se în cultura noastră, în timp ce ne trezesc mereu sentimentul de nostalgie pentru copilăria de demult, pentru bunicii care, poate nu mai există.
Mereu ne vor duce cu gândul la prima poveste auzită, ascultată, la uimirea și admirația cu care am trecut în tărâmuri de visare, care ne-au îmbogățit sufletul și ne-au ținut trează imaginația și creativitatea.

Cu toții suntem conștienți de faptul că poveștile ne prezintă lucruri ireale, creaturi fantastice, obiecte magice, persoane imaginare, decoruri extraordinare, care întotdeauna ne vor face să avem curajul să visăm și să evadăm și să gândim în afara cutiei.

Pe lângă faptul că poveștile sunt comori populare, nu putem să negăm nici valoarea lor universală, pentru că ele rezonează cu problemele umanității din diferite culturi și civilizații, adresându-se experiențelor și emoțiilor umane fundamentale.
Regăsim în ele dragostea, prietenia, trădarea, căutarea identității și scopul omului în viață și frumusețea lor se ascunde tocmai în acestea.

Se apropie cu pași repezi Crăciunul și fiecare casă se va umple cu mireasma cozonacilor și a prăjiturilor de casă și parfumul bradului cu beteala lui strălucitoare și lumina colorată a beculețelor va umple ungherele casei cu povești pe care atât adulții cât și copiii le vor zămisli cu grijă.

Mereu vom îndrăgi poveștile, le vom purta în sufletele noastre, pentru că sunt liantul care ne leagă de generațiile trecute, de părinții și bunicii nostri și de copilăria, care și astăzi ne încălzește sufletul :
Poveștile nu mor niciodată !


%d blogeri au apreciat: